am spus.
Bianca a roșit. Pentru prima dată, nu părea sigură pe ea. „N-am crezut că o să pleci cu adevărat.”
„Nici eu,” am spus. „Dar a fost cea mai bună decizie din viața mea.”
S-a lăsat liniștea. Nu una tensionată. Una clară.
Mama și-a frământat mâinile. „Ne pare rău dacă… te-am rănit.”
Nu era o scuză perfectă. Dar era prima fisură în zid.
M-am uitat la ei și am înțeles ceva important. Nu aveam nevoie de aprobarea lor. Nu mai aveam nevoie să demonstrez nimic.
„V-am iertat,” am spus. „Dar nu mai accept să fiu pe locul doi în propria mea viață.”
Cuvintele au căzut simplu. Fără dramă. Fără țipete.
Tata a dat din cap încet. Bianca s-a uitat în pământ.
„Apartamentul?” am întrebat.
Mama a suspinat. „L-a pierdut. Ratele au fost prea mari.”
Nu m-am bucurat. Nici nu m-am întristat. Fiecare își duce alegerile.
„Sper să înveți ceva
Comments