Pe marginea unui pat îngust, acoperit cu o cuvertură veche, stătea o femeie în vârstă. Avea părul alb, prins într-un coc mic, și purta un cardigan maro peste o rochie înflorată. Lângă picioarele ei se afla o valiză albastră, cu mânerul ridicat, de parcă aștepta de ore întregi să vină cineva să o ia.

drept înainte de a înțelege consecințele. După consultări și verificări suplimentare, Elena a decis că nu dorește să înceapă un proces privind proprietatea, dar a continuat demersurile pentru a-și proteja veniturile și independența față de fiul ei.

Irina a rămas în casă, iar Elena s-a mutat la sora ei.

În ziua plecării, bătrâna și-a așezat din nou valiza albastră lângă ușă.

Dar de data aceasta nu mai stătea singură într-o cameră întunecată.

Maria și Vlad o ajutau să-și ducă lucrurile la mașină, Ana o aștepta la poartă, iar Irina îi pregătise un pachet cu mâncare pentru drum.

Elena s-a oprit pe prispă și a privit lung casa.

— Aici am trăit aproape cincizeci de ani, a șoptit. Am crezut că o să mor între zidurile astea.

Irina s-a apropiat de ea.

— Nu trebuie să vă luați rămas-bun pentru totdeauna.

Elena a zâmbit printre lacrimi.

— Știu, maică. Acum știu.

Au trecut câteva