Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

să se răzbune pe fiul meu. Adevărul acesta m-a durut aproape la fel de tare ca mărturisirea ei.

— Lucia, îmi pare rău, am șoptit. Ar fi trebuit să te caut. Ar fi trebuit să te ascult înainte să te judec.

— Nu aveți de unde să știți totul, domnule Ernest.

— Ba aveam datoria să încerc să aflu.

În acel moment, ușa s-a deschis din nou. George, asociatul meu, stătea în prag, cu telefonul în mână și cu o expresie îngrijorată.

— Ernest, te caut de aproape o jumătate de oră. Ce se întâmplă?

M-am ridicat încet și i-am făcut semn să intre.

— George, închide ușa. Trebuie să-ți spun ceva foarte grav.

I-am povestit pe scurt ce aflasem. George m-a ascultat fără să mă întrerupă, iar la final s-a așezat lângă mine.

— Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să mergi la spital, a spus. Acum, nu mâine.

— Avem contractul de semnat…

—