Soțul meu m-a dus la notar fără să-mi spună că pregătise deja vânzarea apartamentului moștenit de la părinții mei. „Semnează odată, Ana. Ne faci de râs!”

Nu înțelegea tot ce se întâmpla.

Dar simțea.

În dimineața următoare n-a mai vrut să meargă la grădiniță.

Plângea și mă ținea de haină.

— Nu pleca, mami.

Atunci m-am întrebat dacă nu cumva făceam cea mai mare greșeală din viața mea.

Nu pentru mine.

Pentru ei.

În zilele următoare au început telefoanele.

O mătușă de-a lui Cătălin mi-a spus:

— O femeie trebuie să mai lase de la ea.

Un văr m-a acuzat că vreau să pun mâna pe copii și pe bani.

Chiar și o vecină mi-a șoptit la poartă:

— Bărbat fără defecte nu există, mamă.

Știam.

Nici eu nu eram fără defecte.

Dar nu despre perfecțiune era vorba.

Era despre dreptul de a fi tratată ca un om cu propriile decizii.

Au fost seri în care aproape m-am răzgândit.

Stăteam pe marginea patului și făceam calcule.

Întreținere.

Mâncare.

Școală.

Grădiniță.

Haine.

Medicamente.

Nu ieșeau.

Oricât încercam, nu ieșeau.

Mă