Soțul meu m-a dus la notar fără să-mi spună că pregătise deja vânzarea apartamentului moștenit de la părinții mei. „Semnează odată, Ana. Ne faci de râs!”

întrebam dacă libertatea mea avea să însemne sărăcia copiilor.

Mihaela îmi spunea:

— Nu trebuie să rezolvi toată viața într-o singură zi.

Dar eu simțeam că timpul mă împinge din spate.

Chiriașii mai aveau câteva săptămâni până să elibereze apartamentul.

Am început să pregătesc mutarea.

Nu aveam mobilă nouă.

Nu aveam economii suficiente.

Aveam doar câteva lucruri personale, hainele copiilor și casa părinților mei.

În ziua în care chiriașii au plecat, am mers să văd apartamentul.

Pereții erau murdari.

Frigiderul vechi nu se închidea bine.

În baie, robinetul picura.

Am intrat în sufragerie.

Perdelele cusute de mama erau încă acolo.

Le-am atins.

Mi-am amintit cum stătea la mașina de cusut și mă ruga să-i țin materialul drept.

Apoi m-am dus în bucătărie.

Faianța pusă de tata era tot strâmbă pe alocuri.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că sunt într-un loc unde nu trebuie să cer voie să respir.