Soțul meu pregătise cina, iar imediat după ce eu și băiatul meu am mâncat

că Edi lăsase cheia pe dinăuntru, probabil ca să ne țină în casă.

Mi s-a uscat gura.

„Nu-i nimic… găsim o ieșire”, i-am spus lui Călin.

Am mers șchiopătând până la balcon. La parter, sub noi, era o tufă mare de tuia care ne putea atenua căderea. Am privit în jos doar o clipă — și am luat decizia.

„Ține-te de mine, bine?”

Călin a dat din cap.

Am sărit.

Am aterizat greu, cu un zgomot surd, dar tuia ne-a ținut. Am rostogolit în iarbă și am rămas o clipă nemișcați. Apoi, cu ultimele forțe, am pornit spre poarta mică din spate, aceea pe care Edi nici nu o lua vreodată în seamă.

Când am ieșit pe stradă, am auzit sirenele. Pentru prima dată, sunetul nu m-a speriat. M-a salvat.

Ambulanța a oprit lângă noi, iar doi paramedici au coborât în fugă.

„Au ingerat ceva?”, m-a întrebat unul dintre ei.

„Da.