Soțul meu pregătise cina, iar imediat după ce eu și băiatul meu am mâncat

În mâncare. Cred că… a vrut să ne omoare.”

Nu știu ce au spus mai departe. M-au întins pe targă, pe Călin l-au luat separat. Cerul se învârtea, luminile deveneau pete groase, dar știam că suntem pe mâini bune.

La spital, după ce m-au stabilizat și pe mine, și pe Călin, am povestit totul polițiștilor. Fiecare detaliu. De la zâmbetul fals al lui Edi până la femeia de la telefon.

„O să-l prindem”, mi-a spus unul dintre agenți. „Și pe ea.”

În noaptea aceea, în salonul alb, cu Călin dormind lângă mine, am simțit cum frica începe să se topească. Încet. Ca zăpada în martie.

Nu eram învinse.

Dimineața, poliția m-a anunțat: îl găsiseră pe Edi. Nu apucase să fugă din oraș. În mașina lui au găsit medicamentele, mănuși, documente pregătite pentru o viață nouă — fără noi.

Când am auzit, nu am plâns. N-am simțit triumf. Doar o liniște profundă.