Andreea spuse:
— Știi ce e ciudat? Toată viața Radu ne-a spus că el trebuie să aibă grijă de toată lumea.
— Poate.
— Cred că îi plăcea mai mult ca lumea să creadă că are nevoie de el.
Fraza aceea mi-a rămas în minte.
La aproape un an după ziua în care BMW-ul și SUV-ul opriseră în fața casei, stăteam din nou lângă insula din bucătărie.
Aceeași piatră.
Aceleași ferestre uriașe.
Aceeași priveliște spre luminile Brașovului.
Dar casa nu mai părea un trofeu.
Era doar o casă.
Pe peretele unde lipisem plicul nu mai era nimic.
Am păstrat însă dosarul.
Nu pentru că voiam să-mi amintesc de Radu.
Ci pentru că pe prima pagină era documentul pe care îl deschisesem în noaptea în care el îmi spusese:
„Atunci dovedește-o.”
Mult timp crezusem că acele cuvinte fuseseră o provocare.
În realitate, îmi făcuse un serviciu.
Mă obligase să deschid actele.
Să verific conturile.
Comments