M-am întors acasă cu hainele lipite de piele și cu pași apăsați, dar cu un plan limpede în minte. În satul unde m-am născut, la marginea Ardealului, am învățat de mic o vorbă: „Nu te pui cu omul care a muncit cu mâinile goale și a ridicat o casă din lut.” Eu ridicasem nu o casă, ci un imperiu. Și nu aveam de gând să-l las pradă unor suflete putrede.
Am aprins focul în șemineu, așa cum făcea tatăl meu în serile de iarnă. Lemnul trosnea, iar flăcările dansau ca niște martori tăcuți ai deciziei mele. Nu era doar o confruntare, ci o judecată. Iar eu eram judecătorul.
Când Mihai și Evelina au intrat în conac, hainele lor erau încă umede, părul ud lipit de frunte. Jucau teatru prost. Evelina a suspinat teatral, iar Mihai a oftat ca un copil care nu știa pe ce drum calcă. Însă ochii lor trădau altceva—nerăbdare, setea de avere.
„Tată… ce s-a întâmplat? Ești bine?” a întrebat Mihai, fals îngrijorat.
Am ridicat un pahar de pălincă și am zâmbit amar. „Mai bine decât v-ați dori voi. Și știți de ce? Pentru că eu am învățat că omul nu moare când îl vrea altul mort. Omul moare doar atunci când se lasă doborât.”
Evelina a făcut un pas înapoi. În colțul gurii ei se citea iritare. „Nu înțeleg ce spui.”
„Ba înțelegi foarte bine”, i-am tăiat-o. „V-ați unit ca doi hoți la drumul mare. M-ați aruncat în apă crezând că banii mei vor cădea în brațele voastre. Dar eu v-am pregătit altceva.”
Le-am întins un plic gros, legat cu sfoară. Mihai l-a apucat cu mâini tremurânde, ca un copil în fața unui cadou. Când a desfăcut sfoara, a găsit înăuntru acte.
„Ce e asta?” a întrebat, palid.
„Actele de donație. Tot ce am construit, toată
Comments