averea mea, am donat-o unei fundații care va ridica școli și spitale la țară. Satul meu natal va avea apă curentă, copiii vor avea cărți, bătrânii nu vor mai fi singuri. Și voi… veți rămâne cu nimic. Exact cât meritați.”
Camera s-a umplut de tăcere. Se auzea doar lemnul trosnind în șemineu și respirația greoaie a fiului meu. Evelina a izbucnit prima.
„Ești nebun! Toată viața am muncit lângă Mihai, iar tu ne lași pe drumuri?”
Am izbucnit într-un râs scurt. „Tu ai muncit? Ai muncit să-mi câștigi fiul, să-i pui gânduri străine în cap, să-l îmblânzești până a uitat ce înseamnă demnitatea. Dacă ar fi fost după tine, numele nostru ar fi ajuns batjocură.”
Mihai a ridicat privirea spre mine. În ochii lui am văzut o umbră de regret. Poate era prea târziu, poate nu. Dar știam că rana rămâne.
Am băut ultima înghițitură de pălincă și am lăsat
Comments