Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

În lunile care au urmat, am înțeles că adevărata lui rugăminte era mult mai simplă.

Nu voia să fie singur într-o lume care devenea, pe zi ce trecea, tot mai greu de recunoscut.

Iar noi nu puteam opri boala.

Dar puteam să ne asigurăm că, atunci când memoria avea să-l trădeze, dragostea noastră nu avea să dispară odată cu ea.

SFÂRȘIT.