Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.

Nu este responsabilitatea ta. Și pentru că, în momentele lui de confuzie, uneori crede că eu încerc să-l despart de Helen.

Bunicul a ridicat vocea.

— Nu vreau să mă duci într-un azil!

Tata s-a apropiat imediat.

— Nu te duce nimeni nicăieri în noaptea asta. Vrem doar să fii în siguranță.

— Toată lumea spune asta, a murmurat bunicul. Dar apoi îmi iau cheile, îmi spun când să dorm și mă tratează ca pe un copil.

Mi s-a rupt inima auzindu-l.

Omul acesta fusese cândva cel mai puternic din lumea mea. Ridica singur mobilier greu, repara acoperișul, conducea sute de kilometri fără să obosească și știa răspunsul la aproape orice întrebare.

Acum îi era teamă să adoarmă singur.

— Bunicule, am spus, nimeni nu vrea să-ți ia demnitatea.

El m-a privit.

— Atunci de ce nu mai pot face nimic singur?

Nu am știut ce să răspund.

În cele din urmă, tata a propus