să mergem împreună la casa bunicului, să verificăm dacă este totul în regulă și să rămânem cu el până se liniștește. A doua zi urma să contacteze medicul care îl supraveghea, pentru a discuta agravarea confuziei nocturne.
Am acceptat.
În mașină, bunicul a stat pe bancheta din spate, privind luminile străzii.
La un moment dat, m-a întrebat:
— Emily, câți ani ai acum?
— Douăzeci și șase.
A zâmbit trist.
— Douăzeci și șase… Helen avea douăzeci și șase când am cumpărat prima noastră casă.
— Chiar așa?
— Da. Aveam foarte puțini bani. Am dormit două săptămâni pe o saltea pusă direct pe podea. Dar eram fericiți.
Am privit spre tata.
El conducea în tăcere.
— Bunicule, cum era bunica atunci?
Chipul lui s-a luminat.
— Încăpățânată. Mai încăpățânată decât tine. Și râdea când eram supărat. Spunea că nu merită să irosești o zi frumoasă doar pentru că lucrurile nu ies cum vrei.
Am zâmbit.
— Sună
Comments