mai târziu, am folosit o parte din sumă pentru avansul unui apartament mic.
Două camere.
Nimic spectaculos.
Dar al meu.
În ziua în care am primit cheile, am mers mai întâi la cimitir.
Am stat în fața mormântului tatei.
— Mi-am luat apartament.
Evident, nu mi-a răspuns.
Am râs amar.
— Tot nu ești prea vorbăreț.
Apoi am scos din buzunar ultima scrisoare.
— Am fost foarte furios pe tine, tată.
Am făcut o pauză.
— Încă sunt, puțin.
Și era adevărat.
Faptul că tata economisise banii nu ștergea anii în care mă simțisem nedorit.
Nu transforma răceala în afecțiune.
Nu făcea corect faptul că mă văzuse lipindu-mi pantofii și alesese să păstreze lecția în loc să mă ajute.
Dar nici eu nu mai puteam spune că nu-i păsase.
Îi păsase.
Doar că iubise într-un mod atât de tăcut și de stângaci, încât uneori iubirea lui arătase exact ca indiferența.
Am păstrat pantofii pe
Comments