Ana zâmbi.
— Nu contează, tată.
— Ba contează! Nu vreau să cheltuiți banii degeaba.
Maria îi luă mâna.
— Tată, tu ai cheltuit tot ce aveai pentru noi.
— Asta era datoria mea.
— Nu, tată, spuse Ana. Ai făcut mult mai mult decât atât.
Ion își coborî privirea.
— Eu doar am vrut să nu duceți viața pe care am dus-o eu.
Maria începu să plângă.
— Și ai reușit.
Bătrânul le privi pe amândouă.
— Atunci sunt mulțumit.
Dar Ana și Maria mai pregătiseră o surpriză.
La întoarcerea în România, în loc să-l ducă direct în sat, l-au condus spre o casă nouă, aflată la marginea Alexandriei.
Era o casă frumoasă, cu o grădină mare, pomi fructiferi și o verandă luminoasă.
Ion privi nedumerit.
— La cine mergem?
Ana scoase o cheie din geantă.
— La tine acasă, tată.
Bătrânul începu să râdă.
— Ce glume mai faceți și voi!
Maria îi întinse un plic.
— Nu glumim.
Înăuntru
Comments