Timp de șase ani am plătit datoriile surorii soțului meu, până când, într-o zi, un sac de gunoi rupt m-a făcut să o văd cu totul altfel…

îi urmărea fața.

Confuzie.

Apoi surprindere.

Apoi o expresie pe care nu o mai putea interpreta.

— De unde îl ai?

— Din gunoiul surorii tale.

Ovidiu tăcu.

— Poate a cumpărat telefonul pentru cineva.

— Cu aproape 7.000 de lei?

— Poate l-a luat în rate.

Victoria scoase celelalte bonuri.

— Și restaurantul?

Tăcere.

— Hainele?

Nimic.

— Crema de aproape 500 de lei?

— Vica…

— Astăzi mi-a spus că telefonul ei abia funcționează.

Ovidiu se lăsă pe spătarul scaunului.

— Trebuie să existe o explicație.

Victoria îl privi.

— Și eu sper.

A doua zi nu o confruntară.

Victoria insistă să verifice mai întâi ceea ce puteau verifica legitim.

Nu îi accesă conturile.

Nu îi căută prin telefon.

Nu încercă să-i obțină informații bancare.

Pur și simplu deschise extrasele propriei familii.

Șase ani de transferuri.

Sumele o făcură să se simtă rău.

Uneori 300 de lei.

Alteori 500.

1.000.

Plus facturi plătite direct.

Electrocasnice.

Haine pentru copil.

Reparații.

Cumpărături.