— Înțeleg, a spus Alfred, pe un ton blând. Atunci, dacă tot nu putem rămâne… aș vrea doar un lucru.
Gabi a zâmbit strâmb.
— Ce anume?
— Să aduceți cel mai scump vin pe care-l aveți.
Un murmur a străbătut sala.
Managerul a râs scurt.
— Domnule, cred că glumiți.
— Nu glumesc deloc, a răspuns Alfred calm. Îl plătesc.Gabi a ridicat din umeri, convins că bătrânul încearcă doar să salveze aparențele.
— Radu, adu-l. Să terminăm odată.
Chelnerul a plecat, cu stomacul strâns.
Câteva minute mai târziu, a revenit cu o sticlă impresionantă.
— Vinul costă 4.800 de lei, a spus el încet.
Alfred a dat din cap.
— Perfect.
A scos din buzunar un card simplu, fără nimic spectaculos, și l-a întins.
Gabi l-a luat, încă zâmbind ironic.
A mers la casă.
Apoi zâmbetul i-a înghețat.
A verificat din nou.
Și încă o dată.
Fața i s-a albit.
S-a întors spre Alfred, cu pași nesiguri.
— Domnule… îmi cer scuze… a fost o eroare.
Alfred s-a ridicat încet.
— Nu. A fost o alegere.
A scos din buzunar o mapă subțire și a pus-o pe masă.
— Numele meu este Alfred Ionescu. Sunt proprietarul companiei care deține acest restaurant.Liniște.
Totală.
— Am vrut să sărbătoresc 50 de ani de căsnicie cu soția mea. Am vrut să vedem cum sunt tratați oamenii simpli, cei care nu poartă costume scumpe.
S-a uitat în jur.
— Am văzut.
Gabi a început să tremure.
— Domnule Ionescu, vă rog… nu știam…
— Exact asta e problema, a spus Alfred. Nu ați vrut să știți.
S-a întors spre Radu.
— Tinere, tu ai fost singurul om din această sală. De mâine ești managerul acestui restaurant.
Ochii lui Radu s-au umplut de lacrimi.
Alfred a luat mâna Mariei.
— Haide, dragă. Mergem acasă.
Au plecat în liniște.
A doua zi, regulile s-au schimbat.
Unii au fost concediați.
Alții au învățat.
Comments