— Peste două săptămâni? a întrebat.
Am încuviințat.
— Atunci ar urma să încep, dacă accept oferta și finalizăm toate detaliile.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
Am lăsat ceașca pe masă.
— Acum. Tocmai îți spun.
A aruncat foile pe blat.
— Nu poți să hotărăști singură așa ceva!
L-am privit în ochi.
— Interesant.
— Ce anume?
— Că aseară mi-ai spus că tu câștigi banii și, prin urmare, tu hotărăști cum îi cheltuiești. Dar când eu vreau să câștig bani, dintr-odată trebuie să cer permisiunea.
Mihai a deschis gura, apoi a închis-o.
— Nu este același lucru.
— Atunci explică-mi diferența.
A tras un scaun și s-a așezat.
— Avem doi copii, Elena. Nu poți pur și simplu să te întorci la muncă și să te comporți de parcă nu ai nicio responsabilitate aici.
Am simțit un val de furie.
Dar mi-am păstrat vocea calmă.
— Mihai, tocmai responsabilitățile mele sunt motivul pentru care am renunțat la carieră.
— A fost alegerea ta.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
— Alegerea mea?
— Da. Nu te-am obligat eu.
M-am ridicat încet.
— Îți amintești ce mi-ai spus când s-a născut primul nostru copil?
A ridicat din umeri.
— Au trecut opt ani.
— Mi-ai spus că nu are rost să plătim o bonă dacă eu pot rămâne acasă. Că salariul tău este suficient. Că suntem o echipă.
Mihai și-a frecat fruntea.
— Și eram.
— Nu, Mihai. Eram o echipă cât timp eu nu aveam nevoie de nimic.
A tăcut.
Am continuat:
— Cât timp îți călcam cămășile, îți pregăteam mesele, aveam grijă de copii și mă ocupam de toate problemele casei, eram o soție minunată.
Am făcut o pauză.
— Dar în momentul în care am îndrăznit să-ți spun că 2.500 de lei reprezintă o cheltuială mare pentru o singură seară, m-ai umilit în fața tuturor.
Mihai și-a coborât privirea.
— Ți-am spus că
Comments