seara pe podeaua sufrageriei, răsfoind fotografii și povestind întâmplări pe care le uitasem.
Am râs când am găsit o fotografie cu mine încercând să fac clătite în formă de inimă, care ieșiseră mai degrabă ca niște cartofi striviți.
Am plâns când am descoperit un bilețel scris de Brielle la opt ani:
„Tati, nu fi trist. Noi suntem familia ta și tu ești familia noastră.”
Nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată.
— De ce ai scris asta? am întrebat.
Brielle a zâmbit trist.
— Pentru că te-am auzit plângând într-o noapte. Credeai că dormim.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Îmi amintisem mereu de nopțile în care mă ascundeam în baie ca să plâng, convins că fetele nu știau nimic.
— Îmi pare rău că m-ați auzit.
Taryn m-a prins de mână.
— Tată, nu trebuie să-ți pară rău că ai fost trist. Ne-ai arătat că poți fi speriat și totuși să mergi mai
Comments