După câteva minute, ușa s-a deschis. Doctorul Daniel Marinescu a intrat în salon, urmat de o asistentă. Avea chipul palid și ținea în mână un dosar vechi, cu marginile îngălbenite.
— Doamnă Margareta, aș vrea să vă întreb ceva foarte important, mi-a spus el. Vă simțiți suficient de bine pentru o discuție?
Am încuviințat, deși inima îmi bătea atât de tare, încât aveam impresia că îmi va sparge pieptul.
— Domnule doctor, vă rog să-mi spuneți ce se întâmplă. De ce a țipat soțul meu? Ce ați descoperit?
Medicul s-a așezat lângă mine și a rămas câteva clipe tăcut.
— Ați spus că în anul 1970 ați născut un copil care, potrivit informațiilor primite atunci, nu a supraviețuit.
Am simțit cum mi se umezeau ochii.
— Da. A fost un băiețel. Nu am apucat să-l văd. Robert mi-a spus că murise la scurt timp după naștere.
Doctorul a deschis dosarul.
— În documentele pe care am reușit să le identificăm există o înregistrare care indică faptul că ați născut un băiat viu. Nu am găsit însă, în evidențele consultate până acum, documentul care să confirme decesul lui.
Am rămas nemișcată.
— Ce vreți să spuneți?
— Vreau să spun că există motive serioase să verificăm ce s-a întâmplat cu copilul dumneavoastră. Nu putem trage o concluzie doar din aceste acte, dar informațiile nu corespund poveștii pe care ați cunoscut-o.
Am început să tremur.
— Nu… Nu se poate. Robert mi-a spus că băiatul nostru murise.
Doctorul m-a privit cu o tristețe pe care nu încerca să o ascundă.
— Știu. Tocmai de aceea am vrut să discutăm cu soțul dumneavoastră.
— Și ce v-a spus?
Medicul a ezitat.
— A recunoscut că există lucruri despre acea naștere pe care nu vi le-a spus niciodată. Dar înainte să vă explic mai mult, vreau să știți că aveți dreptul să primiți informațiile care
Comments