Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

am ajuns acasă, am trecut prin fața fotografiei lui Marco.

Era încă pe polița șemineului, lângă fotografia Laurei.

M-am oprit și am privit chipul bărbatului pe care îl iubisem.

— Am reușit, Marco, am șoptit.

Nu știu dacă există un loc din care cei plecați ne pot vedea.

Dar îmi place să cred că, undeva, el ar fi zâmbit.

În lunile care au urmat, procedura juridică a continuat, cu toate verificările și formalitățile necesare.

Nu aveam nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a ști ce însemnam unii pentru ceilalți.

Dar înțelegeam de ce băieții își doreau ca legătura noastră să fie recunoscută și oficial.

Pentru ei, nu era vorba despre un nume sau despre moștenire.

Era felul lor de a spune că, după atâția ani în care eu luptasem să rămân lângă ei, venise momentul să facă și ei ceva pentru mine.

Într-o dimineață, în timp ce pregăteam micul dejun, Matteo