Am întins mâna spre scrisoare, dar degetele îmi tremurau atât de tare, încât nu reușeam să o apuc. Luca a observat și a împins ușor paharul cu apă spre mine, în timp ce Matteo s-a așezat pe scaunul din dreapta mea.

întrebat dacă știu cât de norocoși suntem că te avem.

Am simțit cum îmi bate inima mai repede.

— Iar tu ce ai răspuns?

— Am spus că da.

Luca a zâmbit printre lacrimi.

— Apoi mi-a spus că există oameni care intră în viața noastră și rămân doar cât le este ușor. Și există oameni care rămân chiar și atunci când totul devine greu.

— Și?

— Mi-a spus că tu ești unul dintre oamenii care rămân.

Am început să plâng din nou.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

— Pentru că după moartea lui eram speriat. Și pentru că scrisoarea a dispărut.

Matteo a intervenit.

— Am găsit-o acum câteva luni, printre lucrurile lui tata, într-o cutie pe care o păstrase mătușa Cristina.

Am ridicat brusc capul.

— Cristina avea lucrurile lui Marco?

— Doar câteva cutii, a explicat Matteo. Le luase când am făcut ordine după înmormântare. Spunea că vrea să păstreze niște fotografii cu mama