Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

înțeles.

Nu înțelesese că renunțasem la ceartă, nu la mama.

Când mașina s-a oprit la semafor, am verificat discret telefonul. Apelul cu tata se încheiase, dar înregistrarea continua. I-am trimis rapid un mesaj:

„Tată, Răzvan nu mă lasă să plec. M-a lovit și m-a încuiat în mașină. Sunt la intersecția de lângă Piața Sudului. Sună la 112.”

Apoi am activat partajarea locației și am trimis-o tatălui meu.

Răzvan nu observase nimic. Era ocupat să-i vorbească mamei lui prin sistemul hands-free al mașinii.

— Da, mamă, am luat-o. Nu-ți face griji. Ajungem în câteva minute și se apucă de gătit.

Vocea doamnei Ofelia a răsunat din difuzoare.

— Sper că nu mai face mofturi. Invitații vin la șase și nu vreau să mă facă de râs.

— Am rezolvat-o eu, mamă.

Am închis ochii.

„Am rezolvat-o.”

Așa vorbea despre mine. Ca despre o problemă administrativă, nu ca despre femeia cu care împărțise șase ani