Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

din viață.

În timp ce așteptam să se schimbe semaforul, am încercat din nou mânerul portierei. Era blocată din comanda șoferului. Nu aveam cum să cobor fără să atrag atenția lui.

Am renunțat să mai trag de mâner și m-am concentrat să rămân calmă.

— Răzvan, dacă mă duci acasă, măcar lasă-mă să-mi sun tatăl după ce ajungem.

— Îl suni când termini aperitivele.

— Și dacă mama moare până atunci?

Soțul meu a ridicat din umeri.

— Oamenii mor, Mariana. Nu putem opri lumea pentru asta.

Nu am mai spus nimic.

Am privit ecranul telefonului. Tata îmi răspunsese.

„Am sunat. Rămâi calmă. Ajutorul vine.”

Am simțit pentru prima dată o urmă de speranță.

Răzvan a trecut de intersecție și a continuat să conducă spre casa noastră. La următorul semafor, o mașină de poliție s-a apropiat din spate. Nu am știut dacă venise pentru noi până când a pornit semnalele luminoase și i-a indicat