Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

apăsat butonul de pe portieră.

În clipa în care am auzit mecanismul, am deschis ușa și am coborât.

Picioarele îmi tremurau atât de tare, încât polițista m-a sprijinit de cot.

— Vreau la mama, am șoptit. Este pe moarte. Vă rog, trebuie să ajung la spital.

— O să vă ajutăm. Dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că sunteți în siguranță.

Răzvan a coborât și el, roșu la față.

— Este ridicol! Nu am făcut nimic! Soția mea exagerează!

Am scos telefonul.

— Am o înregistrare.

El a încremenit.

— Ce înregistrare?

— A conversației din mașină.

Am văzut cum i se schimbă expresia. Pentru prima dată în cei șase ani de căsnicie, Răzvan nu mai părea sigur că poate controla situația.

Polițista m-a condus câțiva pași mai departe, astfel încât să putem vorbi fără ca el să ne audă. I-am explicat că mă lovise, că mă împinsese pe bancheta din spate și că refuzase