Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

pe drum spre spital.

— Slavă Domnului, fata mea! Unde ești?

— Ajung în curând. Cum este mama?

Tata a inspirat adânc.

— Este încă aici. Dar medicii spun că trebuie să ne pregătim.

Mi-am lipit fruntea de geamul mașinii.

— Spune-i că vin, tată. Spune-i că nu am uitat-o.

— Știe, Mariana. Mama ta știe.

Când am ajuns la spital, am alergat spre secția unde era internată. Tata mă aștepta pe hol, cu umerii căzuți și cu ochii roșii. În numai câteva zile părea să fi îmbătrânit zece ani.

M-a strâns în brațe fără să spună nimic.

— Pot să intru? am întrebat.

— Da, fata mea. Te așteaptă.

Am deschis ușa salonului cu mâinile tremurânde.

Mama era întinsă pe pat, mult mai slabă decât mi-o aminteam. Pielea îi devenise gălbuie, iar respirația era greoaie. Lângă ea se afla o asistentă care verifica aparatele și perfuzia.

M-am apropiat încet.

— Mamă…

Pleoapele i s-au mișcat.

— Mariana?

M-am