Am privit numele tatălui meu luminând ecranul telefonului și am simțit cum mi se oprește respirația. În ultimele trei zile, tata mă sunase doar atunci când medicii aveau ceva important de comunicat. Iar acum, după avertismentul primit de la spital, mă temeam că apelul acela însemna un singur lucru.

așezat lângă pat și i-am luat mâna.

— Sunt aici, mamă. Am venit.

A încercat să zâmbească.

— Știam că vii.

Am început să plâng.

— Îmi pare rău că am întârziat.

Mi-a strâns foarte slab degetele.

— Nu-ți cere iertare, fata mea.

Am vrut să-i povestesc totul. Să-i spun ce făcuse Răzvan, cât de tare mă speriasem și cât de aproape fusesem să nu ajung la ea. Dar când i-am văzut chipul obosit, am înțeles că nu acela era momentul să-i pun pe umeri suferința mea.

— Te iubesc, mamă, i-am șoptit. Te iubesc enorm.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Și eu te iubesc, Mariana. Mai mult decât am știut vreodată să-ți spun.

Am rămas lângă ea ore întregi.

I-am mângâiat părul, i-am umezit buzele când asistenta mi-a spus că era potrivit și i-am povestit despre grădina de acasă. Despre trandafirii pe care îi îngrijise în fiecare primăvară. Despre prăjiturile pe care le