Am rămas cu mâna pe volan, privind-o fără să înțeleg ce voia să spună. În jurul nostru, adolescenți îmbrăcați elegant coborau din mașini, râdeau și își făceau fotografii. Din clădire se auzea muzica, iar la intrare se formase deja o coadă. Numai în mașina noastră părea că timpul se oprise.

o creasem.

Între timp, Victor a început tratamentul.

Georgiana îl însoțea la unele consultații, iar eu îl vizitam uneori, fără să simt că trebuie să joc rolul fiului perfect.

La început, întâlnirile noastre erau stânjenitoare.

Vorbeam despre vreme, despre firmă și despre lucruri mărunte.

Apoi, într-o după-amiază, m-a întrebat:

— Cum era când erai mic?

Am rămas surprins.

— Greu, uneori. Dar mama făcea tot posibilul să nu simțim asta.

— Ai avut o copilărie frumoasă?

M-am gândit puțin.

— Am avut o mamă bună. Nu este exact același lucru, dar a contat enorm.

Victor a încuviințat.

— Mi-aș fi dorit să fiu acolo.

— Și eu, am răspuns. Dar nu ați fost.

A privit pe fereastră.

— Știu.

Nu i-am spus că îl iert.

Nu eram pregătit.

Dar nici nu am plecat.

Am rămas lângă el și am vorbit pentru prima dată despre viața mea, nu despre serviciu.

I-am povestit cum învățasem să merg pe bicicletă,