Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

să le arăt biroul. Mama a intrat prima, privind pereții albi, rafturile cu dosare și plăcuța de pe ușă.

Pe ea scria:

„ANA MARINESCU – SERVICII ADMINISTRATIVE ȘI EVIDENȚĂ PRIMARĂ”.

— Vai, fata mea, a șoptit mama. Este al tău?

— Este închiriat, mamă. Dar afacerea este a mea.

Tata a trecut cu degetele peste plăcuță.

— Ai reușit.

Am clătinat din cap, zâmbind.

— Abia am început.

Ne-am așezat la masa mică din birou și am mâncat plăcinta cu mere pe care mama o adusese de acasă. Tata mi-a povestit despre porumbul semănat în primăvara aceea, iar mama despre găinile care începuseră să facă ouă mai multe.

La un moment dat, m-am uitat la ei și mi-am amintit cuvintele soacrei mele.

„Femeile venite de la țară trebuie să învețe să-și țină gura și să fie recunoscătoare că le primim la masă.”

Am simțit un fior.

Dar de data aceasta nu era frică.

Era uimirea