Am rămas întinsă în pat, cu ochii deschiși, ascultând pașii soacrei mele îndepărtându-se pe hol. Lângă mine, Răzvan respira liniștit, de parcă nu-mi spărsese buza cu numai câteva ore înainte. M-am întors încet spre el și l-am privit în lumina slabă care pătrundea printre perdele. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, am simțit că dormeam lângă un străin.

de a vedea cât de departe ajunsesem de masa aceea.

— La ce te gândești? m-a întrebat mama.

Am zâmbit.

— La faptul că am petrecut prea mult timp încercând să-i conving pe alții că familia noastră merită respect.

Tata a lăsat ceașca jos.

— Și acum?

— Acum știu că nu trebuie să conving pe nimeni.

Mama mi-a strâns mâna.

— Exact, fata mea.

În seara aceea, după ce părinții mei au plecat, am rămas singură în birou. Am stins calculatorul, am pus dosarele în dulap și am verificat agenda pentru ziua următoare.

Pe perete aveam o fotografie făcută cu mulți ani în urmă, în curtea casei părintești. Eram adolescentă, cu părul prins într-o coadă, iar mama și tata stăteau de o parte și de alta a mea.

Toți trei zâmbeam.

Am privit fotografia și mi-am amintit de fata care plecase la douăzeci de ani din sat, cu o valiză veche și cu visul