Am rămas nemișcat, cu plicul în mâini, în timp ce vântul rece îmi pătrundea prin haină. În spatele meu, groparii așteptau să-și termine treaba, iar florile albe așezate pe sicriul lui Eleanor tremurau ușor sub primele picături de ploaie. Nu înțelegeam ce voia să spună avocatul. Cum adică Eleanor nu mă alesese întâmplător?

imaginasem că, în clipa aceea, ea își revedea copilul de care fusese despărțită cu decenii în urmă.

— De ce mi-a cerut să mă căsătoresc cu ea? am întrebat.

Richard a oftat.

— Nu v-a cerut direct să vă căsătoriți, nu-i așa?

Am clătinat din cap.

— Nu. Mi-a spus doar că regretă că nu a fost niciodată mireasă. Eu am fost cel care i-a propus să organizăm ceremonia.

— Exact. Eleanor mi-a povestit despre acea conversație. Era foarte emoționată. Dar trebuie să știți că dorința ei era reală. Nu a inventat-o ca să obțină ceva de la dumneavoastră.

Am luat din nou scrisoarea.

„Când ți-am mărturisit că nu am purtat niciodată o rochie de mireasă, nu mă așteptam să faci ceva. A fost doar o tristețe pe care o purtasem multă vreme. Dar tu ai ascultat-o ca și cum ar fi contat cu adevărat.”

„Apoi ai venit cu rochia aceea albă și mi-ai