Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

trei personaje ținându-se de mână. Unul dintre ele era desenat cu părul lung, altul era mic și purta o rochiță albastră, iar al treilea avea un zâmbet uriaș.

Pe spatele foii, Sofia scrisese cu litere stângace, ajutată probabil de educatoare: „Pentru omul care îmi aduce jucării”. Am simțit un nod în gât, dar de data aceasta nu era doar tristețe. Era și recunoștință pentru faptul că reușisem să-mi protejez copilul de o poveste care nu îi aparținea.

Am pus desenul înapoi în dosar și am stins lumina. Poate că într-o zi Ștefan avea să fie pregătit să facă parte din viața noastră. Poate că drumurile noastre aveau să se despartă definitiv. Nu mai simțeam nevoia să cunosc răspunsul imediat.

Știam doar că, atunci când voi deschide din nou ușa casei mele pentru un bărbat, o voi face cu aceeași grijă cu care o făcusem prima dată. Nu pentru că mi-ar