Am rămas nemișcată în pragul sufrageriei, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem. Ștefan era alb la față, iar cutia frumos împachetată zăcea pe podea, lângă pantofii lui. Fiica mea, Sofia, se uita nedumerită la el, cu mâinile strânse la piept.

îl va vedea vreodată, dar pentru mine acel desen devenise un simbol al inocenței pe care voiam să o protejez.

Un an mai târziu, Ștefan și cu mine păstram încă legătura, dar nu reluasem relația. Ne întâlneam uneori la cafea și discutam despre viață, despre muncă și despre lucrurile pe care le învățaserăm. Nu mai exista presiunea de a demonstra că totul trebuia să se termine fericit doar pentru că ne iubiserăm cândva.

Andrei devenise și el mai responsabil în relația cu Sofia. Respecta programul de vizitare, participa la activitățile ei și încerca să fie prezent în mod constant. Nu pretindeam că trecutul lui fusese lipsit de greșeli, dar apreciam faptul că începuse să le recunoască și să le repare.

Într-o seară, după ce Sofia adormise, am găsit în sertarul ei desenul pe care voise să i-l arate lui Ștefan. Era o casă mare, cu un soare galben deasupra și