Am scos dosarul din geantă și l-am așezat pe genunchii tatălui meu. Vântul de septembrie răsfoia marginile documentelor, iar Bobiță stătea în fața noastră, cu șapca strânsă între mâini.

în fiecare lună?

— Credeam că o să pun banii la loc!

— De unde?

Nu a răspuns.

Tata și-a scos ochelarii și i-a așezat pe noptieră.

— Șerbanica, când erai mică, ai luat odată bani din sertarul mamei tale fără să întrebi. Îți amintești?

Sora mea a ridicat privirea, surprinsă.

— Aveam doisprezece ani.

— Da. Și ce ți-am spus atunci?

Șerbanica a început să plângă mai tare.

— Că dacă am nevoie de ceva trebuie să cer, nu să iau pe ascuns.

Tata a încuviințat.

— Exact. Și acum, după atâția ani, tot asta trebuie să-ți spun.

Nu a ridicat vocea. Nu a insultat-o. Dar cuvintele lui au fost mai grele decât orice ceartă.

— Ai luat bani care nu erau ai tăi. Și ai lăsat-o pe sora ta să creadă că eu nu-mi pot plăti îngrijirea.

Șerbanica și-a acoperit fața cu palmele.

— Îmi pare rău, tată.

— Știu că îți pare rău acum. Dar regretul nu