Am văzut-o pe fiica mea stând pe o bancă într-o piață, cu nepotul meu de cinci ani lângă ea și trei valize la picioare.

un țipăt.

Ceva mai rău.

Sunetul pe care îl scoate cineva când ultima explicație în care spera tocmai a murit.

— Tu? șopti.

Sebastian se întoarse spre ea.

— Daniela, lasă-mă să explic.

— Ai semnat numele mamei mele?

— Mama mi-a spus că Teresa fusese de acord, dar că nu voia să pară că își concediază propria fiică. Mi-a spus că trebuie doar să pregătim documentele.

M-am uitat la el.

— Și ai crezut-o?

Nu răspunse.

— Ai numărul meu, Sebastian. Lucrezi în compania mea. Ai biroul la un etaj distanță. Puteai să mă întrebi.

— Știu.

— Atunci de ce n-ai făcut-o?

Și acolo veni adevărul.

— Pentru că… și eu credeam că Daniela ar trebui să plece.

Daniela se ridică.

— De opt luni?

Sebastian îngheță.

— Ce?

— Mama ta îmi lua proiectele de opt luni. Știai?

— Daniela…

— Știai?

— Unele.

Fiica mea închise ochii.

— De ce?

Sebastian își pierdu răbdarea.

— Pentru că totul era despre tine!

Camera amuți.

—