măcar unul dintre ei să spună „ajunge”, n-a spus nimeni nimic.
Am închis.
Nu pentru că îmi doream să pățească ceva.
Ci pentru că înțelesesem, în sfârșit, că a iubi pe cineva nu înseamnă să accepți orice.
Am dormit în noaptea aceea la prietena mea, Adriana.
Dimineață mi-a împrumutat un sacou și o fustă neagră.
Când m-am privit în oglindă, mi-am amintit de rochia bleumarin tăiată și pentru o secundă mi-au dat lacrimile.
Adriana mi-a pus mâna pe umăr.
— Oana, interviul nu este despre rochie.
Avea dreptate.
La ora nouă am intrat în clădirea companiei.
Pentru prima dată după ani întregi, nimeni nu-mi spunea să aduc farfurii, să strâng masa sau să tac.
M-au întrebat despre mine.
Despre engleza pe care o studiasem noaptea.
Despre organizare.
Despre cei cincisprezece ani în care administrasem practic singură o casă, bugete, facturi, programări și toate problemele unei familii.
La final, directoarea s-a uitat
Comments