să-i facă reviziile?
— Lasă-mă să ghicesc.
— Exact!
Am râs amândoi.
În lunile următoare, Elena a devenit unul dintre cei mai apropiați prieteni ai familiei mele.
Venea uneori duminica la masă.
Soția mea, Ana, o îndrăgise imediat.
Iar copiii noștri ascultau fascinați poveștile ei despre drumurile lungi prin țară.
Într-o seară, fiul meu cel mic a întrebat-o:
— Tanti Elena, nu ți-e frică să conduci un camion așa mare?
Elena a zâmbit.
— Uneori îmi este. Dar curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.
— Atunci ce înseamnă?
— Să faci ce trebuie chiar și atunci când îți este teamă.
Am privit-o și am zâmbit.
Parcă îl auzeam pe tatăl meu vorbind.
La un an după întâlnirea noastră, Elena mi-a propus să mergem împreună la cimitir.
— Aș vrea să-i duc flori tatălui dumneavoastră.
Am acceptat.
Am mers într-o dimineață liniștită de primăvară.
Elena a așezat un buchet de flori albe pe mormântul lui Gheorghe Marinescu.
Comments