final era semnătura lui Nicolae Dumitrescu.
Am rămas câteva minute fără să pot vorbi.
Elena m-a atins ușor pe braț.
— Domnule Daniel, sunteți bine?
Am încuviințat.
— Da… doar că mi-e foarte dor de tata.
Femeia a zâmbit trist.
— Și mie de al meu.
Ne-am așezat amândoi pe banca din fața atelierului.
Soarele începea să coboare.
Camionul era reparat, iar motorul mergea perfect.
Dar niciunul dintre noi nu se grăbea să plece.
— Elena, am întrebat după un timp, de ce ai păstrat scrisoarea atâția ani?
— Pentru că tata m-a rugat.
A scos din geantă un carnețel mic.
— Înainte să moară, mi-a spus că are o datorie de onoare față de familia Marinescu.
— Nu avea nicio datorie.
— Știu. Dar pentru el era important.
A deschis carnețelul.
Pe prima pagină se afla o listă de nume și numere de telefon.
— A încercat să vă găsească familia de mai multe ori. Dar după moartea
Comments