și am privit-o îndelung.
— Ai văzut, tată? am șoptit. Bunătatea ta s-a întors acasă.
În noaptea aceea, la ora unsprezece și jumătate, telefonul meu a sunat.
Era Elena.
— Domnule Daniel!
— Ai ajuns?
— Da! Am predat marfa. Totul este în regulă!
Am zâmbit larg.
— Bravo, fată dragă!
— Nu știu cum să vă mulțumesc!
— Mi-ai mulțumit deja.
— Nu, domnule Daniel. Nu încă.
Am râs.
— Ce mai pui la cale?
— O să vedeți.
Nu am insistat.
Am crezut că este doar o vorbă spusă din recunoștință.
Dar m-am înșelat.
Două săptămâni mai târziu, într-o dimineață de luni, în fața atelierului meu a oprit un camion nou.
Era alb, strălucitor, cu o remorcă mare.
Pe portieră era scris:
„DUMITRESCU TRANSPORT – ÎN MEMORIA LUI NICOLAE DUMITRESCU”.
Am ieșit din atelier, nedumerit.
Elena a coborât din cabină.
Purta o cămașă albă și avea un zâmbet larg.
— Bună dimineața, domnule Daniel!
— Elena? Ce faci aici?
— Am venit
Comments