Nu știu încă ce voi face, dar am nevoie să nu mă presați.”
Răspunsul a venit după câteva minute.
„Ai dreptate, mamă. Îmi pare rău. Nu o să te mai presez.”
Am zâmbit trist.
Era un început.
În a treia zi, Robert mi-a trimis o scrisoare fotografiată, scrisă de mână.
„Margareta, am petrecut trei zile acuzându-te de ceva ce nu ai făcut. Am vorbit cu copiii înainte să te ascult. Am spus lucruri pe care nu le pot retrage și te-am făcut să te simți singură în propria casă. Nu am nicio scuză. Mi-a fost frică, dar frica nu îmi dădea dreptul să te rănesc. Dacă nu vei putea să mă ierți, voi înțelege. Dar vreau să știi că îmi pare rău.”
Am plâns când am citit-o.
Nu pentru că scrisoarea ar fi șters ce se întâmplase, ci pentru că era prima dată când Robert își recunoștea greșeala fără să
Comments