Eu aveam o singură prioritate:
să-mi țin părinții și pe mine în siguranță.
Adrian m-a sunat de zeci de ori.
Apoi de sute.
Când nu i-am răspuns, au început mesajele.
„Unde ești?”
„Nu poți să dispari așa.”
„Trebuie să vorbim.”
Apoi:
„Clara ți-a spus ceva?”
Mesajul acela mi-a rămas în minte.
Nu i-am răspuns nici lui.
Numărul a fost schimbat.
Conturile au fost securizate.
Oamenii care trebuiau să știe unde eram știau.
Restul nu.
Am ajuns cu părinții mei într-un orășel liniștit de pe litoralul românesc, suficient de departe de vechea noastră viață încât să putem respira din nou.
Primele luni au fost cumplite.
Mama avea nevoie de recuperare.
Tata învăța să facă singur lucruri care înainte durau câteva secunde.
Iar eu aveam coșmaruri.
În unele nopți mă trezeam convinsă că simt miros de fum.
Alteori mi se părea că aud vocea lui Adrian pe hol.
Am început terapie.
Părinții
Comments