Teodor.
Avea șase ani.
Stătea în brațele lui Sebastian, cu o înghețată în mână.
Râdea atât de tare, încât avea ochii aproape închiși.
— Îmi este dor de băiatul meu, am șoptit.
Nora s-a așezat lângă mine.
— Știu.
— Nu înțeleg cum am ajuns aici.
A privit fotografia.
— Poate că nu s-a întâmplat dintr-odată.
Am încuviințat.
Adevărul era că schimbarea venise încet.
Prima dată când Teodor îmi ceruse să anulez o programare ca să stau cu copiii, acceptasem.
A doua oară, la fel.
Apoi începuse să presupună că sunt disponibilă.
Când Claudia lăsa o listă cu treburi pe masă, eu o îndeplineam fără să comentez.
Când aveau nevoie de bani, mă ofeream să ajut înainte să-mi ceară.
Și, cu fiecare gest, îi învățasem că nu trebuie să mă întrebe ce îmi doresc.
Pentru că răspunsul meu era întotdeauna da.
— Și eu am o parte de responsabilitate, i-am spus Norei.
Ea a încuviințat.
—
Comments