În noaptea de Revelion, soțul meu mi-a spus că trebuie să lucreze

divorțul nostru să se finalizeze.

Nu știu exact de ce.

N-am întrebat.

Nu mai era problema mea.

La aproape un an după acel Revelion, eram în noul meu apartament din Cluj.

Mai mic decât casa din București.

Mult mai mic.

Dar fiecare lucru din el fusese ales de mine.

Telefonul vibră.

Alexandru.

Nu mai vorbiserăm de câteva luni.

Am răspuns.

— La mulți ani, Elena.

M-am uitat la ceas.

23:47.

— La mulți ani.

— Ești singură?

Am privit în jur.

Prietenii mei erau în bucătărie.

Mama unei prietene tăia cozonacul.

Cineva râdea.

Pe masă erau șase pahare.

— Nu.

Tăcu.

— Eu sunt.

Nu am știut ce să răspund.

Poate că aștepta milă.

Poate că doar spunea adevărul.

— Îmi pare rău, am spus.

Și chiar îmi părea.

Dar compasiunea nu înseamnă reconciliere.

— Elena?

— Da?

— Dacă în noaptea aceea nu te-aș fi mințit…

L-am oprit.

— Alexandru, nu a fost o singură noapte.

Tăcere.

— Asta trebuie