În seara în care soțul meu m-a alungat din casă

pentru trei bebeluși.

Într-o după-amiază, Viktor a venit la spital cu un dosar.

— Ana, vreau să vă propun ceva.

Am zâmbit obosită.

— Sper că nu este încă un teanc de documente de divorț.

A râs.

Era prima dată când îl auzeam râzând cu adevărat.

— Nu. Este o ofertă de muncă.

L-am privit surprinsă.

— De muncă?

— Înainte de căsătorie, ați lucrat în domeniul comunicării corporative, nu-i așa?

Am încuviințat.

— Da. Aproape patru ani.

— Compania noastră are nevoie de un specialist în comunicare. Nu vă cer să începeți acum. Puteți participa la selecție când veți fi pregătită, dacă vă interesează.

Am rămas tăcută.

De ani întregi nu mă mai întrebase nimeni ce îmi doream profesional.

Roman îmi spusese că nu avea rost să lucrez, pentru că el câștiga suficient.

La început crezusem că era un gest de grijă.

Abia mai târziu înțelesesem cât de dependentă devenisem.

— De ce mi-ați oferi o asemenea