La 68 ani, după 34 ani de muncă în aceeași muncă, noul patron mi-a spus în fața lor de a câștiga: „Băi ca dumneata sperie lumea! De mâine să nu mai vii!”

pe care mi-o dați când eram copil.

Am rupt o bucată și am gustat.

— Normal că nu are. Ai uitat ceva.

— Ce?

— Atunci îți era spumă.

A început să râdă.

Apoi ma îmbrățișat.

— Nu am uitat niciodată, tanti Elena.

În ziua aceea m-am gândit mult la vorbele lui Robert.

„Bătrânii speriei.”

Poate că într-o vitrină modernă părul meu alb nu era imaginea pe care și-o dorea el.

Dar omul care intrase cu un contract de sute de mii de lei nu amintea vitrinele, mobilierul sau reclamele brutăriei.

Își amintea o femeie cu șorț, care îi pusese un corn într-o pungă atunci când nu avea bani să-l cumpere.

Și atunci am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să știu în ziua în care plecasem plângând cu șorțul în sacoșă.

Vârsta poate schimba chipul și puterea din mâini.

Dar nu poate șterge lucrurilor bune pe care le-ai făcut pentru oameni.