La 68 ani, după 34 ani de muncă în aceeași muncă, noul patron mi-a spus în fața lor de a câștiga: „Băi ca dumneata sperie lumea! De mâine să nu mai vii!”

ofer un salariu mai mare.

Am privit prin geamul atelierului. Oamenii pe care îi instruiesc să lucreze la mesele lor, iar una dintre fete îmi făcea semn să vin să verifice o tavă.

— Vă mulțumesc, dar nu mă întorc.

— Din ce cauza mea?

— Nu. Pentru că am găsit un loc unde vârsta mea nu este privită ca un defect.

Robert a plecat fără să mai insiste.

Nu m-am bucurat că pierduse contractul. Nici că avusese probleme cu o parte dintre cei doi.

Nu voiam să mă răzbun.

Voiam doar să nu mai fiu tratată ca și cum cei 34 de ani de muncă deveniseră inutili în ziua în care îmi apăruseră riduri pe față.

Câteva luni mai târziu, Alexandru a venit în atelier cu o pungă de hârtie în mână.

— Tanti Elena, am o reclamație.

Sunt speriat/ă.

— Ce sa întâmplat?

Un scos un porumb.

— Nu are același gust ca acela