ceva.
Casa aceea nu fusese moștenirea lor cât timp eu încă eram în viață.
Fusese casa mea.
Banii erau ai mei.
Iar anii care îmi mai rămâneau erau tot ai mei.
Acum am 72 de ani.
Încă mai călătoresc.
Nu permanent.
Uneori plec pentru o lună.
Alteori doar pentru câteva zile.
Andrei și cu mine încă vorbim.
Uneori facem apeluri video.
Anul trecut a venit în România.
A stat în fața tabloului și a spus:
— Arată bine aici.
I-am răspuns:
— Cred că și-a găsit drumul spre casă.
Andrei zâmbi.
— Poate că și tu.
M-am gândit la asta.
Apoi am clătinat din cap.
— Nu. Cred că abia acum am înțeles că pot avea mai multe locuri în care să mă simt acasă.
Și poate aceasta a fost cea mai importantă lecție a călătoriei mele.
Timp de aproape șapte decenii, am crezut că iubirea înseamnă să fii mereu disponibil pentru ceilalți.
Să
Comments