La înmormântarea soțului meu, nora mea s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit:

Clara, obișnuită să aibă ultimul cuvânt, a rămas blocată. Au plecat fără să trântească ușa. Semn că lovitura îi lovise mai tare decât orice replică.

După ce am rămas din nou singură, am simțit pentru prima oară în multe luni că pot respira. Am făcut un ceai, am deschis geamul și am lăsat aerul cald de primăvară să intre în bucătărie. Mirosea a tei și a pâine proaspătă de la brutăria de la colț.

În zilele următoare, Andrei m-a sunat de câteva ori. La început, timid. Apoi sincer. Își dăduse seama că greșise. I-a trebuit timp să vadă cât îl condusese Clara din nas. Eu nu i-am închis telefonul. Mi-e fiu. Iar un copil, oricât ar rătăci, tot la mama lui se întoarce.

Dar Clara… Clara a dispărut din peisaj. Și, sincer, a fost mai bine.

Am început să pun ordine în acte, în casă, în gânduri. Mihai îmi lăsase