nu mi-ai spus.
Zâmbetul îi dispăru.
— Știu.
— Dar înțeleg de ce ai făcut-o.
I-am strâns mâna.
— Du-te și pune-ți rochia înainte să creadă rudele mele că asta este noua modă.
A început să râdă atât de tare încât a trebuit să-și șteargă lacrimile.
Ceremonia s-a oprit aproximativ cincisprezece minute.
Nu a fost un dezastru.
Oamenii au vorbit.
Au băut apă.
Unii au făcut fotografii.
Iar eu am rămas în față încercând să procesez ce tocmai se întâmplase.
Mama Clarei veni lângă mine.
— Ești bine?
— Acum sunt.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus.
— Câți oameni știau?
Se gândi.
— Patru.
— Patru prea mulți.
Râse.
Apoi deveni serioasă.
— Tata a adorat-o.
— Știu.
— În ultimele lui zile vorbea mult despre nunta ei. Nu știa când va fi. Doar spunea că speră să trăiască suficient.
Am privit aleea pe care Clara tocmai mersese.
Și atunci am înțeles ceva ce nu înțelesesem când o văzusem
Comments