apărând.
Pentru mine, momentul acela trebuia să fie despre prima dată când îmi vedeam mireasa.
Pentru Clara, era și despre ultima promisiune pe care nu o mai putea îndeplini bunicul ei.
Amândouă puteau fi adevărate.
Apoi muzica începu din nou.
M-am întors.
De data aceasta, Clara apăru în rochia de mireasă.
Era simplă, albă, elegantă.
Exact genul de rochie în care mi-o imaginasem.
Și, da…
Am plâns.
Fratele meu nu m-a lăsat să uit asta luni întregi.
Dar de data aceasta exista un detaliu pe care nu-l observaseră toți invitații.
Clara tăiase cu grijă o bucată foarte mică din căptușeala interioară deteriorată a costumului bunicului.
Croitorul o cususe pe interiorul rochiei, aproape de inimă.
Costumul rămăsese intact în rest.
Iar bunicul Petru făcuse, într-un fel, tot drumul cu ea.
După ceremonie, am făcut o fotografie care a devenit preferata mea de la nuntă.
Nu cea în care ne sărutam.
Nu
Comments